Viețile Sfinților Constantin și Elena

Sfântul Constantin cel Mare (306-337) a fost fiul Cezarului Constantiu Clor (305-306), (stăpânitor peste ţinuturile Galiei şi Britaniei), şi al Sfintei Elena, o creştină de origine modestă, născută în Asia Mică la Drepanum (Helenopolis).

În acele timpuri, imensul imperiu roman era împărţit în imperiul occidental şi cel oriental, două regiuni guvernate de împăraţi independenţi, numiţi “cezari.” Constantiu Clor era Cezarul Imperiului Roman de Apus. Sf. Constantin s-a născut în anul 274, probabil la Naissus (Nis). Pentru a-şi împlini ambiţiile politice, în anul 294, Constantiu a divorţat de soţia sa, Elena, astfel încât să se poată recăsători cu o femeie de neam nobil. După ce a ajuns împărat, Sf. Constantin nu şi-a neglijat mama, demonstrându-şi respectul faţă de ea prin conferirea titlului imperial de “Augusta.”

Sf. Costantin a crescut în respectul faţă de credinţa creştină. Tatăl sau nu i-a persecutat pe creştini, spre deosebire de contemporanii săi, împăraţii Diocleţian şi Maximian Galeriu în Imperiul de Răsărit, şi împăratul Maximian Hercules în Imperiul de Apus.

După moartea lui Constantiu Clor în anul 306, Sf. Constantin a fost aclamat de armata din York drept nou împărat al Galiei şi Britaniei. Prima sa hotărâre după ce a ajuns pe tronul imperial a fost aceea de a garanta libertatea religiei creştine în teritoriile pe care la stăpânea. Păgânul împărat Maximian Galeriu de la Răsărit şi crudul tiran Maxentiu de la Apus îl urau pe Sf. Constantin, aşa că puseseră la cale un complot să fie ucis, însă el şi-a învins adversarii în mai multe bătălii, cu ajutorul lui Dumnezeu. Sf. Constantin s-a rugat Domnului să-i arate un semn prin care să-şi îmbărbăteze armata, iar Dumnezeu i-a arătat strălucitorul semn al Crucii, apărut pe cer, cu inscripţia “Cu acest semn, vei birui.”

După ce a devenit singurul conducător al Imperiului Roman de Apus, Constantin a emis Edictul de la Milan în 313, prin care acorda libertate religioasă pentru toţi creştinii. Sfânta Elena, o creştină convinsă, a avut o mare influenţă asupra acestei decizii. În anul 323, când a ajuns împarat al întregului Imperiu Roman, Sf. Constantin a extins prevederile Edictului de la Milan şi asupra părţii de Răsărit a imperiului.

Sf. Constantin a mutat capitala imperiului de la Roma, un fost centru al idolatriei, la Răsărit, în Bizanţ, al cărui nume a fost schimbat în Constantinopol (oraşul lui Constantin). El a fost convins că poate unifica marele imperiu roman numai prin creştinism. A ajutat Biserica în diverse feluri: a rechemat mărturisitorii creştini aflaţi în exil şi a construit biserici.

Impresionat adânc de victoriosul semn al Crucii dăruit de Dumnezeu, Sf. Constantin a dorit să găsească Crucea pe care fusese răstignit Iisus Hristos. În acest scop şi-a trimis mama, pe Sf. Elena, la Ierusalim, sprijinind-o atât cu bani, cât şi prin puterea-i imperială. Patriarhul Macarie al Ierusalimului şi Sf. Elena au început să caute sfânta Cruce, şi, cu ajutorul Domnului, au reuşit să o găsească, în anul 326. Sf. Elena a înmânat Sf. Cruce patriarhului, care a înăţat-o pentru a fi văzută de toţi credincioşii. Biserica Ortodoxă sărbătoreşte anual acest eveniment în ziua de 14 septembrie, cu ocazia sărbătorii “Înălţarea Sfintei Cruci.” Împăratul Constantin a dat poruncă să fie clădită o biserică mare deasupra mormântului Mântuitorului. Sf. Elena s-a întors la Constantinopol, unde a murit în anul 327.

Liniştea bisericii a fost tulburată de dispute, disensiuni şi erezii. Una dintre cele mai periculoase era erezia lui Arie, care nega firea divină (divinitatea) Fiului lui Dumnezeu, învăţând ca Iisus Hristos a fost o simplă fiinţă umană, o creatură. Din porunca împăratului, s-a convocat la Niceea, în anul 325, primul Sinod Ecumenic, la care au luat parte 318 episcopi, printre participanţi fiind şi Sf. Nicolae din Mira. Erezia ariană a fost condamnată şi s-a întocmit Simbolul de Credinţă (Crezul), în care a fost inclus termenul “deofiinţă cu Tatăl,” care confirma adevărul privind divinitatea lui Hristos, care a asumat firea umană pentru a mântui neamul omenesc.

După Sinodul de la Niceea, Sf. Constantin a continuat să joace un rol activ în viaţa Bisericii. A primit Botezul pe patul de moarte. Sf. Constantin a murit în ziua Pogorârii Sf. Duh, în 337 şi a fost îngropat în biserica Sfinţilor Apostoli, într-o criptă pregătită de el însuşi.

Datorită rolului lor atât de important în apărarea credinţei creştine, istoricii l-au numit pe Sf. Constantin “Cel Mare,” iar Biserica le-a conferit titlul de “Întocmai cu Apostolii.”